Să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie

„Să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” – Luarea crucii și urmarea lui Hristos

      Evanghelia din Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci ne pune înainte unul dintre cele mai puternice cuvinte ale Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Sunt cuvinte simple, dar care ne cer să privim cu sinceritate la felul în care ne trăim credința. Hristos nu spune că urmarea Lui va fi întotdeauna ușoară. Nu promite o viață fără probleme, fără încercări sau fără durere. Dimpotrivă, ne vorbește despre cruce. Fiecare dintre noi are o cruce personală. Pentru unul poate fi o boală, pentru altul o problemă în familie, o grijă pentru copii, o situație financiară, singurătatea, dorul de cei dragi sau o luptă pe care o duce în tăcere. De multe ori ne întrebăm de ce ni se întâmplă anumite lucruri și am vrea ca Dumnezeu să ne ia toate greutățile. Dar Hristos nu ne spune că vom fi feriți de orice încercare, ci ne arată că putem trece prin ele alături de El. Crucea nu înseamnă că Dumnezeu ne-a abandonat. Uneori tocmai în cele mai grele momente învățăm să ne rugăm mai sincer, să fim mai aproape de cei dragi și să descoperim cât de fragilă este viața.

      Primul cuvânt pe care Hristos îl folosește este „să se lepede de sine”. Aceasta nu înseamnă să ne disprețuim, să ne neglijăm sau să credem că nu avem nicio valoare. Înseamnă să renunțăm la egoismul care ne face să punem mereu propria voință pe primul loc. Trăim într-o lume care ne spune aproape permanent: „Fă ceea ce simți”, „pune-te pe primul loc”, „nu lăsa pe nimeni să te oprească”. Evanghelia ne propune un alt drum: să învățăm să ne gândim și la celălalt. În familie, lepădarea de sine poate însemna să renunți la ultimul cuvânt pentru a păstra pacea. Poate însemna să te ridici noaptea pentru copil, să îți ajuți soțul sau soția când ești obosit, să îți vizitezi părinții chiar dacă ai multe lucruri de făcut sau să ierți atunci când ai motive să fii supărat. Sunt gesturi mici, dar tocmai prin ele se vede dacă Evanghelia a coborât din cuvinte în viața noastră. Creștinismul nu se măsoară doar în cât timp stăm în biserică, ci și în felul în care ne purtăm atunci când ieșim din ea.

      Apoi Hristos spune: „să-și ia crucea”. Observăm că spune „crucea lui”, nu crucea altuia. Fiecare om are propriul său drum și propriile sale încercări. Uneori facem greșeala de a ne compara cu ceilalți. Privim viața lor și ni se pare că lor le este mai ușor, că au mai mulți bani, o familie mai liniștită, un serviciu mai bun sau mai puține probleme. Dar nu știm niciodată ce cruce poartă omul de lângă noi. Zâmbetul pe care îl vedem poate ascunde o durere pe care nu o cunoaștem. De aceea, în loc să ne comparăm, trebuie să învățăm să ne purtăm propria cruce. Crucea nu înseamnă orice suferință pe care o întâlnim din cauza propriilor greșeli. Uneori suferim pentru că am făcut alegeri greșite, iar atunci trebuie să avem curajul să ne asumăm responsabilitatea. Dar există și suferințe pe care nu le-am ales și pe care nu le putem evita. În astfel de momente, credința ne ajută să nu cădem în deznădejde. Nu putem schimba întotdeauna ceea ce ni se întâmplă, dar putem alege felul în care răspundem.

      A purta crucea înseamnă și a rămâne statornic. Noi vrem adesea rezultate rapide. Ne rugăm astăzi și am vrea răspunsul mâine. Ne dorim ca o problemă de familie să se rezolve imediat, ca un copil să se schimbe într-o clipă sau ca o suferință să dispară cât mai repede. Dar unele lucruri au nevoie de timp. Uneori Dumnezeu ne schimbă nu situația, ci pe noi înșine, în timp ce trecem prin situația respectivă. O problemă poate deveni o lecție de răbdare. O pierdere ne poate învăța să prețuim ceea ce avem. O perioadă grea ne poate apropia de rugăciune. Nu înseamnă că trebuie să căutăm suferința sau să considerăm că orice rău este bun. Înseamnă să nu lăsăm suferința să ne despartă de Dumnezeu. Când ne este greu, primul nostru gând trebuie să fie să ne rugăm, nu să renunțăm. Uneori cea mai mare biruință nu este să scăpăm imediat de problemă, ci să reușim să trecem prin ea fără să ne pierdem credința, pacea și omenia.

      Pentru noi, cei care trăim departe de țară, cuvântul despre cruce poate avea o însemnătate aparte. Mulți am plecat pentru muncă, pentru familie, pentru copii sau pentru un viitor mai bun. Am început o viață nouă într-un loc străin și am învățat să ne descurcăm. Dar odată cu această viață au venit și sacrificii: dorul de părinți, despărțirea de rude, lipsa timpului, responsabilități multe și uneori sentimentul că nu mai aparținem pe deplin nici locului de unde am plecat, nici locului în care trăim. Toate acestea pot deveni cruci. Dar ele pot fi și ocazii de a ne întări. Biserica ne ajută să nu uităm cine suntem și de unde venim. Ne aduce împreună, ne oferă un loc în care putem să ne rugăm, să ne regăsim și să ne întărim sufletește. Iar pentru copiii noștri este foarte important să vadă această legătură. Dacă ei văd că părinții își fac timp pentru Dumnezeu, vor înțelege că și credințan are un loc în viața lor. Nu putem cere copiilor să iubească Biserica dacă noi o așezăm mereu pe ultimul loc.

      Hristos spune apoi: „să-Mi urmeze Mie”. A lua crucea nu este suficient dacă nu știm încotro mergem. Creștinul nu poartă crucea singur și nu merge fără direcție. Îl urmează pe Hristos. Aceasta înseamnă să încercăm să trăim după modelul Lui: cu răbdare, cu iertare, cu smerenie și cu grijă față de ceilalți. Înseamnă să alegem binele chiar atunci când răul pare mai ușor. Înseamnă să nu răspundem la răutate cu răutate și să nu lăsăm lumea din jur să ne schimbe în rău. Urmarea lui Hristos se vede în lucrurile concrete ale vieții: în felul în care vorbim cu soțul sau soția, în felul în care ne creștem copiii, în felul în care ne comportăm la serviciu, în felul în care vorbim despre aproapele nostru. Nu trebuie să facem lucruri extraordinare pentru a fi aproape de Dumnezeu. Uneori este suficient să facem cu seriozitate lucrurile mici pe care le avem înaintea noastră.

       În această duminică, fiecare dintre noi este chemat să se întrebe: „Care este crucea mea și cum o port?” Poate că nu putem schimba tot ceea ce se întâmplă în viața noastră, dar putem schimba felul în care răspundem. Putem să ne rugăm mai mult, să ne plângem mai puțin, să iertăm mai repede și să fim mai atenți la cei de lângă noi. Putem să ne apropiem de Sfânta Liturghie, de Spovedanie și de Sfânta Împărtășanie și să nu lăsăm sufletul să flămânzească. Hristos nu spune: „Dacă viața este ușoară, urmează-Mă.” El spune: „Ia-ți crucea și urmează-Mi.” Aceasta este chemarea noastră. Nu să fugim de orice greutate, ci să nu o purtăm fără Dumnezeu. Nu să ne dorim o viață fără cruci, ci să avem puterea de a le duce cu credință. Și să nu uităm niciodată că drumul Crucii nu se termină în mormânt. După Cruce vine Învierea. După lacrimi poate veni bucuria, după cădere poate veni ridicarea, iar după o perioadă grea poate începe un nou capitol. Să ne luăm, așadar, crucea cu răbdare, să-L urmăm pe Hristos cu statornicie și să păstrăm în inimă nădejdea că, atunci când mergem cu El, niciun drum greu nu este parcurs în zadar. 

Amin.