Duminica a 20-a după Rusalii

Duminica a 20-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

Duminica a 20-a după Rusalii ne pune înainte una dintre cele mai emoționante minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: învierea fiului unei văduve din cetatea Nain. Evanghelia acestei duminici ne vorbește despre durerea unei mame, despre moarte, despre lacrimi și, mai ales, despre puterea lui Dumnezeu de a aduce viață acolo unde omul vede doar sfârșitul.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Iisus mergea spre cetatea Nain, însoțit de ucenicii Săi și de multă lume. Când Se apropia de poarta cetății, a întâlnit un alai de oameni care duceau la mormânt un tânăr, singurul fiu al unei femei văduve. În spatele sicriului mergea mama lui, iar Evanghelia ne spune simplu și cutremurător: „Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” Aceste cuvinte sunt foarte importante. Mântuitorul nu îi spune femeii că durerea ei nu este importantă și nu îi cere să își ascundă lacrimile. Hristos vede durerea ei și Se apropie de ea. Dumnezeu nu rămâne departe de suferința omului. El vede lacrimile pe care uneori ceilalți nu le văd și cunoaște durerile pe care nu reușim să le spunem nimănui.

Poate că fiecare dintre noi a trecut, într-un fel sau altul, prin momente în care am simțit că durerea este prea mare. Uneori pierdem oameni dragi, alteori trecem prin încercări în familie, prin boală, singurătate, necazuri sau dezamăgiri. Sunt momente în care nu mai găsim cuvintele potrivite pentru rugăciune. Evanghelia de astăzi ne amintește că, și atunci când noi nu mai știm ce să spunem, Dumnezeu știe și vede.

Mântuitorul Se apropie de sicriu și îl atinge. Cei care îl purtau se opresc. Apoi Iisus spune: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Și cel mort se ridică și începe să vorbească. Hristos îl dă apoi mamei sale. Este o scenă care ne arată puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Pentru oameni, moartea acelui tânăr era un fapt definitiv. Drumul către mormânt părea să aibă un singur sfârșit. Dar pentru Hristos, moartea nu este mai puternică decât viața. Un singur cuvânt al Său este suficient pentru ca tânărul să se ridice.

Minunea din Nain nu este doar o întâmplare din trecut. Ea ne descoperă cine este Hristos și ce înseamnă întâlnirea omului cu Dumnezeu. Mântuitorul este Cel care Se apropie de omul aflat în suferință și îi întinde mâna. El nu rămâne indiferent atunci când omul plânge. Un lucru deosebit în această Evanghelie este faptul că femeia nu Îi cere nimic lui Iisus. Nu Îl roagă să facă minunea. Hristos vede singur durerea ei și intervine din iubire și milostivire. Acest lucru ne arată că Dumnezeu cunoaște nevoile noastre chiar și atunci când nu reușim să le exprimăm în cuvinte.

De multe ori, și noi venim înaintea lui Dumnezeu cu multe cereri. Ne rugăm pentru sănătate, pentru familie, pentru copii, pentru cei dragi și pentru rezolvarea problemelor noastre. Și este bine să ne rugăm. Dar Evanghelia de astăzi ne învață și ceva mai profund: Dumnezeu nu ne ascultă doar pentru că știm să cerem. El ne cunoaște inima și vede ceea ce se află în ea.

Cuvintele „Nu plânge!” pot părea greu de înțeles atunci când le auzim în fața unei asemenea tragedii. Dar ele nu sunt cuvintele unui Dumnezeu care ne cere să nu mai avem durere. Sunt cuvintele Celui care Se apropie de omul îndurerat pentru a-i arăta că durerea și moartea nu au ultimul cuvânt.

Creștinul nu este un om care nu plânge. Și Hristos a plâns înaintea mormântului lui Lazăr. Lacrimile nu sunt un semn de lipsă de credință. Ele sunt uneori expresia iubirii și a durerii pe care o purtăm în suflet. Important este ca, în mijlocul lacrimilor, să nu Îl pierdem din vedere pe Dumnezeu.

Învierea fiului văduvei din Nain ne îndreaptă și privirea către propria noastră înviere. Minunea aceasta este o pregustare a adevărului pe care Biserica îl mărturisește: moartea nu este sfârșitul existenței omului. Hristos a venit în lume, a primit moartea pe Cruce și a înviat pentru ca omul să aibă viață veșnică. De aceea, atunci când un creștin trece prin fața unui mormânt, el nu privește doar către trecut. Privește și către ziua învierii. Nu știm când va veni ceasul nostru și nici cât timp ne mai este rânduit pe acest pământ, dar știm că viața noastră este în mâna lui Dumnezeu.

Evanghelia ne cheamă și să fim mai atenți la cei care suferă lângă noi. Poate există în jurul nostru un om care trece printr-o durere despre care nu vorbește. Poate un vecin, un coleg, un prieten sau chiar cineva din familia noastră are nevoie nu de multe explicații, ci de o simplă apropiere. Uneori este suficient să fim acolo, să ascultăm și să spunem un cuvânt bun. Hristos ne arată prin această întâlnire de la Nain că dragostea adevărată nu trece nepăsătoare pe lângă suferința celuilalt. El Se oprește. Se apropie. Vede. Mângâie. Și aduce viață.

Poate că și în sufletul nostru există lucruri care par fără viață: o rugăciune pe care am abandonat-o, o relație care s-a răcit, o speranță pe care am pierdut-o sau o inimă obosită de prea multe încercări. Evanghelia ne amintește că, acolo unde noi vedem doar sfârșit, Dumnezeu poate deschide un nou început.

De aceea, în această duminică, să Îl rugăm pe Hristos să Se apropie și de durerile noastre, de familiile noastre și de cei care trec prin încercări. Să ne dea puterea de a nu ne pierde nădejdea atunci când viața devine grea și să ne învețe să fim alături de cei care plâng. Iar atunci când ne întâlnim cu suferința și cu moartea, să ne amintim de cuvântul Mântuitorului: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Este glasul Celui care a biruit moartea și care ne cheamă pe fiecare dintre noi la viață.

Această duminică este, astfel, o duminică a nădejdii. Ne amintește că Dumnezeu nu ne părăsește în suferință, că lacrimile noastre sunt văzute și că moartea nu are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are Hristos, iar cuvântul Lui este viață. Să păstrăm această nădejde în inimile noastre și să mergem mai departe cu credința că, oricât de întunecat ar părea uneori drumul, Hristos merge alături de noi.

Iar acolo unde este El, există întotdeauna speranță, lumină și viață.