Duminica a 21 a după Rusalii

Duminica a 21 a după Rusalii – Credința care rodește

Duminica a 21-a după Rusalii ne pune înainte una dintre cele mai cunoscute și mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: Pilda semănătorului. Este o Evanghelie pe care poate am auzit-o de multe ori, dar care, de fiecare dată când o ascultăm cu atenție, ne poate spune ceva nou despre viața noastră și despre felul în care primim cuvântul lui Dumnezeu. Mântuitorul vorbește despre un semănător care a ieșit să semene.

O parte dintre semințe au căzut lângă drum și au fost călcate, iar păsările cerului le-au mâncat. Altele au căzut pe piatră și, după ce au răsărit, s-au uscat pentru că nu aveau umezeală. Altele au căzut între spini, iar spinii le-au înăbușit. Însă o parte au căzut pe pământ bun și au crescut, aducând roadă multă. Apoi, ucenicii Îl întreabă pe Hristos care este înțelesul acestei pilde, iar Mântuitorul le explică faptul că sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul este inima omului.

Această imagine simplă ne ajută să înțelegem un lucru foarte important: Dumnezeu seamănă mereu. El ne vorbește prin Sfânta Evanghelie, prin slujbele Bisericii, prin oamenii pe care îi întâlnim, prin încercările vieții și chiar prin acele momente în care simțim că trebuie să ne oprim puțin și să ne întrebăm încotro mergem. Problema nu este dacă Dumnezeu seamănă.

El seamănă cu generozitate. Întrebarea este: cum este pământul inimii noastre? Uneori, inima omului seamănă cu pământul de lângă drum. Ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, dar el trece repede pe lângă noi. Venim la biserică, auzim Evanghelia, ne emoționăm poate pentru câteva clipe, apoi ieșim pe ușă și ne întoarcem la aceleași griji, aceleași supărări și aceleași obiceiuri.

Alteori suntem asemenea pământului pietros. Primim cu bucurie un cuvânt bun, ne hotărâm să schimbăm ceva în viața noastră, ne rugăm mai mult și ne dorim să fim mai aproape de Dumnezeu. Dar când apare o problemă, o nedreptate sau o încercare, ne pierdem repede curajul. Credința noastră nu a avut încă rădăcini suficient de adânci.

Apoi sunt spinii. Mântuitorul ne spune că aceștia sunt grijile, bogățiile și plăcerile vieții, care pot înăbuși cuvântul lui Dumnezeu. Nu este greu să vedem cât de actual este acest lucru. Avem mereu ceva de făcut, ceva de rezolvat, o problemă care ne preocupă, o dorință pe care vrem să o împlinim.

Uneori suntem atât de ocupați cu lucrurile acestei lumi, încât nu mai avem timp pentru suflet. Și totuși, Dumnezeu nu încetează să semene. Poate că aici se află una dintre cele mai frumoase încurajări ale Evangheliei de astăzi. Hristos nu ne spune că trebuie să fim oameni fără greșeală pentru ca Dumnezeu să lucreze în noi. El ne cheamă să ne pregătim inima, să o curățăm și să o lăsăm să primească sămânța cea bună.

Pământul bun nu este o inimă care nu a cunoscut niciodată greutăți. Este inima care, în mijlocul greutăților, nu Îl uită pe Dumnezeu. Este omul care cade, dar se ridică; omul care greșește, dar își recunoaște greșeala; omul care este rănit, dar nu lasă ura să îi ocupe sufletul; omul care, chiar și atunci când nu înțelege de ce trece printr-o anumită încercare, continuă să se roage. Roada despre care vorbește Mântuitorul nu apare peste noapte.

Așa cum un bob de grâu are nevoie de timp pentru a crește, și viața duhovnicească are nevoie de răbdare. Uneori vrem să ne schimbăm imediat, să nu mai avem slăbiciuni, să nu mai cădem. Dar Dumnezeu lucrează cu noi pas cu pas. Important este să nu lăsăm sămânța să moară. Un cuvânt auzit la Sfânta Liturghie poate rămâne în suflet și poate lucra după mult timp.

O rugăciune spusă într-un moment greu poate deveni începutul unei schimbări. O faptă bună făcută în tăcere poate aduce lumină într-o familie. Un „iartă-mă” spus la timp poate vindeca o relație. Un „Doamne, ajută-mă!” spus din inimă poate fi începutul întoarcerii noastre către Dumnezeu.

De aceea, Evanghelia acestei duminici ne invită să ne privim fiecare pe noi înșine, nu să îi judecăm pe ceilalți, ci să ne întrebăm sincer: Ce fel de pământ este inima mea? Poate că uneori este drum, alteori piatră, alteori plină de spini. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate deveni pământ bun. Biserica ne oferă tocmai acest timp și acest loc în care pământul sufletului poate fi lucrat. Prin rugăciune, prin Spovedanie, prin Sfânta Împărtășanie, prin citirea Sfintei Scripturi și prin faptele bune, inima se curăță și devine mai primitoare pentru Dumnezeu.

În diaspora, această chemare este cu atât mai importantă. Suntem departe de locurile în care am crescut, de familiile și de tradițiile pe care le-am cunoscut. Viața este aglomerată, responsabilitățile sunt multe, iar copiii cresc într-un mediu în care aud și văd lucruri foarte diferite. Biserica rămâne însă un loc în care putem păstra vie credința, limba și legătura cu rădăcinile noastre. Să nu lăsăm grija pentru cele de zi cu zi să ne facă să uităm de ceea ce este veșnic.

În această duminică, să cerem de la Dumnezeu o inimă bună și roditoare. Să avem puterea de a asculta cuvântul Lui nu doar cu urechile, ci și cu sufletul. Iar ceea ce auzim în biserică să încercăm să ducem cu noi acasă, în familie, la locul de muncă și în fiecare întâlnire cu cei din jur. Dumnezeu seamănă în fiecare zi. Sămânța este bună.

Depinde de noi dacă o lăsăm să prindă rădăcină. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, la vremea potrivită, viața fiecăruia dintre noi să aducă roadă: roadă de credință, de răbdare, de iertare, de pace și de iubire. Iar atunci când vom privi în urmă, să putem spune că nu am lăsat cuvântul lui Dumnezeu să treacă pe lângă noi, ci l-am primit în inimă și am încercat, după puterea noastră, să îl transformăm în faptă.

Doamne, fă din inima noastră pământ bun și ajută-ne să aducem roadă binecuvântată în viața noastră și în viețile celor de lângă noi.

Amin.