Pilda nunții fiului de împărat

Pilda nunții fiului de împărat – Când Dumnezeu ne cheamă, să nu spunem „nu am timp”

      În Duminica a XIV-a după Rusalii, Sfânta Biserică ne pune înainte o Evanghelie care, deși vorbește despre o nuntă, este de fapt o chemare adresată fiecăruia dintre noi. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune pilda unui împărat care a făcut nuntă fiului său și a trimis slujitorii să-i cheme pe cei poftiți. Era o invitație la bucurie, la masă, la comuniune, la sărbătoare. Dar cei chemați au început să găsească motive pentru a nu veni. Unul s-a dus la țarina lui, altul la negustoria lui, iar alții i-au batjocorit pe slujitorii împăratului. În cele din urmă, împăratul a poruncit ca la nuntă să fie chemați toți cei întâlniți, iar sala s-a umplut de oameni. La sfârșit însă, împăratul a observat un om care nu avea haină de nuntă și l-a întrebat: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” Omul a rămas fără răspuns. Dincolo de poveste, Hristos ne vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu și despre chemarea pe care Tatăl Ceresc o face fiecăruia dintre noi. Împăratul este Dumnezeu, Fiul este Hristos, iar nunta este imaginea bucuriei Împărăției Sale. Iar noi suntem cei care primim invitația. Dumnezeu ne cheamă la El, ne cheamă la viață, la iubire, la pace și la mântuire. Chemarea Lui nu este o obligație, ci este o invitație plină de iubire. Problema nu este că Dumnezeu nu ne cheamă, ci că noi, de multe ori, nu răspundem.

       Poate că, dacă ne-am opri puțin asupra acestei Evanghelii, am descoperi că fiecare dintre noi se regăsește, într-un fel, în ea. Dumnezeu ne cheamă, dar noi găsim adesea alte lucruri mai urgente: „Am serviciu”, „am copii”, „sunt obosit”, „am probleme”, „am de lucru”, „nu am timp”. Și, fără să ne dăm seama, Dumnezeu ajunge să fie mereu lăsat pentru mai târziu. Nu spunem că nu credem în El și nu spunem că nu avem nevoie de El; doar că avem mereu altceva de făcut. Viața noastră este, pentru mulți dintre noi, o alergare continuă: serviciu, casă, copii, școală, facturi, drumuri, griji și planuri. Alergăm de dimineața până seara și, uneori, când ajungem acasă, nu mai avem putere nici pentru o rugăciune. Dar tocmai în această viață aglomerată Dumnezeu ne spune: „Nu uita de sufletul tău!” Pentru că putem avea o casă frumoasă, un serviciu bun, o mașină bună și multe lucruri, dar dacă sufletul rămâne gol, nimic dintre acestea nu ne poate aduce adevărata pace. Dumnezeu nu ne cere să renunțăm la responsabilitățile noastre. Ne cere doar să nu-L uităm în mijlocul lor. Putem munci și să ne rugăm, putem avea grijă de familie și să avem grijă de suflet, putem avea planuri pentru viitor, dar să nu uităm că adevăratul nostru viitor este în mâna lui Dumnezeu. Uneori avem timp pentru toate: pentru telefon, pentru televizor, pentru cumpărături, pentru întâlniri, pentru rețelele sociale, dar spunem că nu avem zece minute pentru Dumnezeu. Evanghelia de astăzi ne întreabă simplu: dacă Dumnezeu ne-ar chema astăzi, ce răspuns I-am da?

      Cât de ușor spunem „mai târziu”! Mai târziu mă rog. Mai târziu merg la biserică. Mai târziu mă spovedesc. Mai târziu mă împac cu omul cu care m-am certat. Mai târziu îi dau un telefon celui pe care nu l-am mai căutat de mult. Mai târziu voi avea mai mult timp pentru Dumnezeu. Dar viața ne arată că „mai târziu” nu este întotdeauna garantat. Sunt lucruri pe care le putem amâna și lucruri pe care nu ar trebui să le amânăm niciodată. Rugăciunea este unul dintre ele. Iertarea este unul dintre ele. Întoarcerea la Dumnezeu este unul dintre ele. Poate că unii dintre noi au venit în Anglia cu gândul să muncească câțiva ani și apoi să se întoarcă acasă. Au trecut anii și încă suntem aici. Copiii au crescut, familiile s-au schimbat, viața a mers înainte. Tocmai de aceea trebuie să ne întrebăm: unde este Dumnezeu în toate acestea? Nu doar în ziua în care avem o problemă, nu doar atunci când ne este greu, ci și în zilele bune. Dumnezeu nu trebuie să fie ultima soluție la care apelăm când nu mai știm ce să facem. El trebuie să fie începutul și temelia vieții noastre. Să nu așteptăm o boală ca să ne rugăm, o problemă în familie ca să venim la biserică sau o încercare grea ca să ne amintim de Dumnezeu. Să-L căutăm și atunci când ne este bine, pentru că omul care Îl are pe Dumnezeu în zilele bune va găsi putere să treacă și prin zilele grele.

      Apoi Evanghelia ne vorbește despre omul care a venit la nuntă fără haină de nuntă. Această parte poate părea, la prima vedere, mai greu de înțeles. Dar haina de nuntă nu este despre hainele pe care le purtăm, ci despre haina sufletului. Dumnezeu nu privește doar la ceea ce se vede. El privește la inimă. Putem veni la biserică îmbrăcați frumos, putem aprinde lumânări, putem sta la slujbă și putem spune rugăciuni, dar întrebarea este: cu ce inimă venim? Venim cu pace sau cu multă supărare? Venim cu dorința de a ne schimba sau doar pentru că așa ne-am obișnuit? Venim cu iubire sau ținem în continuare în noi răutăți și judecăți? Haina de nuntă înseamnă o inimă care încearcă să se curețe prin pocăință. Nu înseamnă că trebuie să fim perfecți. Nimeni nu este. Înseamnă să recunoaștem când greșim și să avem curajul să spunem: „Doamne, am greșit. Iartă-mă și ajută-mă să mă schimb.” Uneori cel mai greu lucru pentru un om nu este să ceară iertare de la Dumnezeu, ci să ceară iertare de la omul de lângă el. Dar tocmai aici se vede adevărata schimbare a inimii. Nu putem veni înaintea lui Dumnezeu cu inima plină de ură și să credem că totul este în regulă. Haina de nuntă se țese zi de zi, prin rugăciune, prin iertare, prin răbdare, prin fapte bune și prin dorința sinceră de a deveni mai buni. Dumnezeu nu ne cere o viață fără greșeală, ci o inimă care nu încetează să se ridice după fiecare cădere.

      Ce frumos este însă faptul că, în pildă, după ce unii refuză invitația, împăratul nu închide ușa. El îi cheamă pe alții. Aceasta este și vestea bună pe care Biserica o aduce fiecăruia dintre noi: ușa lui Dumnezeu rămâne deschisă. Poate ai stat departe de Biserică. Poate ai trecut printr-o perioadă grea. Poate ai făcut greșeli despre care nu ai spus nimănui. Poate te-ai îndepărtat de Dumnezeu și nici nu mai știi cum să te întorci. Nu spune niciodată: „Este prea târziu.” Pentru Dumnezeu, cât timp omul dorește să se întoarcă, nu este prea târziu. Dumnezeu nu ne așteaptă cu reproșuri, ci cu brațele deschise. El nu spune: „De ce ai plecat?”, ci ne spune: „Vino acasă!” De aceea, Biserica trebuie să fie pentru fiecare dintre noi un loc al întoarcerii, al iertării și al speranței. Aici nu venim pentru că suntem mai buni decât ceilalți. Venim pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le înțelegem: nu trebuie să devenim mai întâi vrednici și apoi să venim la Dumnezeu. Venim la Dumnezeu tocmai pentru ca El să ne vindece, să ne ridice și să ne schimbe. Dacă ai lipsit, vino. Dacă ai căzut, ridică-te. Dacă ai greșit, pocăiește-te. Dacă te-ai îndepărtat, întoarce-te. Ușa Bisericii și brațele lui Dumnezeu rămân deschise.

      Și poate că, privind această Evanghelie, înțelegem mai bine și frumusețea Sfintei Liturghii. De fiecare dată când se săvârșește Sfânta Liturghie, noi suntem chemați la masa lui Hristos. Nu este doar o slujbă pe care o privim. Este o întâlnire. Este o invitație. Dumnezeu ne spune din nou: „Veniți!” Veniți cu toate grijile voastre, cu durerile voastre, cu întrebările voastre, cu bucuriile voastre, cu ceea ce aveți și cu ceea ce sunteți. Aici, în biserică, nu trebuie să ne prefacem că suntem altcineva. Dumnezeu ne cunoaște așa cum suntem. El știe ce purtăm în suflet, știe ce ne doare, știe ce ne lipsește și știe și cât de mult ne dorim să fim mai buni. Iar atunci când venim la Sfânta Liturghie, să încercăm să lăsăm pentru câteva clipe deoparte agitația lumii și să-I oferim lui Dumnezeu ceea ce avem mai de preț: timpul nostru și inima noastră. Această Evanghelie este și o invitație la familie și la comunitate. Trăind departe de țară, avem nevoie unii de alții. Avem nevoie să ne vedem, să ne rugăm împreună, să ne ajutăm, să ne încurajăm și să nu lăsăm pe nimeni singur. Biserica nu este doar zidul în care intrăm duminica. Biserica suntem noi, oamenii care ne adunăm în jurul lui Hristos. De aceea, atunci când venim la biserică, să nu venim doar pentru noi. Să ne uităm și în jur. Poate este cineva care are nevoie de un cuvânt bun. Poate este cineva nou, care nu cunoaște pe nimeni. Poate este o familie care trece printr-o perioadă grea. Poate este un om care a venit după mulți ani și are nevoie să simtă că este primit. Uneori o simplă vorbă, un zâmbet sau o strângere de mână pot însemna foarte mult. Dumnezeu ne cheamă la nunta Sa, dar ne cheamă și să mergem împreună.

      În această duminică, așadar, să ne întrebăm fiecare, cu sinceritate: Am răspuns chemării lui Dumnezeu? Nu doar cu vorbele, ci cu viața mea? Nu este nevoie să așteptăm o zi specială pentru a începe. Putem începe astăzi. Dacă ne-am îndepărtat, să ne întoarcem. Dacă nu ne-am mai rugat, să rostim o rugăciune. Dacă suntem certați cu cineva, să facem primul pas. Dacă avem un om pe care l-am rănit, să-i cerem iertare. Dacă cineva ne-a rănit, să încercăm să iertăm. Dacă nu am mai venit la biserică, să revenim. Și, mai ales, să nu uităm că Dumnezeu ne cheamă nu pentru că suntem perfecți, ci pentru că ne iubește. Să ne pregătim, așadar, haina sufletului prin credință, rugăciune, iertare și fapte bune și să răspundem chemării Sale cu inimă sinceră: „Doamne, iată-mă! Nu vreau să mai amân. Vreau să vin la Tine. Ajută-mă să rămân aproape de Tine și să fiu vrednic de chemarea Ta.” Iar Dumnezeu să ne ajute să nu rămânem doar oameni care aud chemarea Sa, ci oameni care îi răspund prin viața lor, prin credință, prin iubire și prin fapte bune. Să nu spunem „nu am timp” atunci când Dumnezeu ne cheamă, ci să găsim întotdeauna timp pentru El, pentru că, în cele din urmă, tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem sunt daruri primite de la Dumnezeu. 

Amin