Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim – Despre o viață care trebuie schimbată

      Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne pune înainte întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și Nicodim, un om învățat, respectat în societatea vremii și preocupat sincer de cele duhovnicești. Nicodim vine la Iisus noaptea, atunci când ceilalți nu îl vedeau. Poate că îi era teamă de oameni, poate că nu voia să fie judecat pentru apropierea lui de Hristos, dar știm că avea întrebări și căuta răspunsuri. Această întâlnire ne vorbește și nouă. Sunt momente în viață când avem întrebări pe care nu le spunem nimănui. Ne frământăm pentru familie, pentru copii, pentru sănătate, pentru viitor sau pentru propriile greșeli. Uneori mergem înainte ziua, zâmbim, muncim și ne vedem de responsabilități, dar în suflet purtăm o neliniște pe care ceilalți nu o cunosc. Nicodim ne arată că este bine să venim înaintea lui Hristos cu aceste întrebări. Nu trebuie să avem toate răspunsurile pentru a ne apropia de Dumnezeu. Trebuie doar să avem sinceritatea de a recunoaște că avem nevoie de El. Poate că și noi venim uneori la biserică asemenea lui Nicodim, cu sufletul încă în întuneric, fără să știm exact ce trebuie să facem. Dar întâlnirea cu Hristos poate deveni începutul unei lumini noi.

      Mântuitorul îi spune lui Nicodim un cuvânt care îl nedumerește: „De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu.” Nicodim se gândește la nașterea trupească, dar Hristos vorbește despre nașterea duhovnicească, despre omul care trebuie să se înnoiască prin credință și prin lucrarea lui Dumnezeu. Și aici Evanghelia ne pune o întrebare pe care nu o putem evita: noi ne-am schimbat cu adevărat? Poate că avem ani mulți de când venim la biserică, știm rugăciuni, cunoaștem sărbătorile și tradițiile, dar toate acestea trebuie să se vadă și în felul în care trăim. Credința nu este doar ceea ce știm, ci și ceea ce devenim. Dacă înainte eram mai răi și acum încercăm să fim mai buni, dacă înainte nu puteam ierta și acum facem un pas spre împăcare, dacă înainte răspundeam cu mânie și acum încercăm să avem răbdare, atunci în noi începe o schimbare adevărată. Nașterea din nou nu se întâmplă într-o singură zi și nu înseamnă că omul nu mai greșește. Înseamnă că nu mai vrea să rămână același. Când cade, se ridică. Când păcătuiește, se pocăiește. Când se îndepărtează, caută din nou drumul spre Biserică și spre Dumnezeu.

      În continuarea convorbirii, Mântuitorul vorbește despre taina mântuirii și despre Fiul Omului care avea să fie înălțat, asemenea șarpelui de aramă ridicat de Moise în pustie. Pentru noi, acest cuvânt pregătește în mod direct sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Crucea nu este un simplu obiect pe care îl purtăm la gât sau pe care îl așezăm în casa noastră. Ea este centrul credinței creștine și ne amintește de jertfa lui Hristos și de biruința Sa asupra morții. Privind Crucea, înțelegem că drumul către Înviere trece prin jertfă, răbdare și statornicie. Noi am vrea, de multe ori, ca Dumnezeu să ne îndepărteze toate greutățile. Ne rugăm să nu avem probleme, să nu suferim, să nu pierdem și să nu fim încercați. Dar viața nu este întotdeauna așa. Fiecare om are crucea lui. Unii poartă boala, alții singurătatea, alții grijile pentru copii, problemele din familie, lipsurile materiale sau dorul de cei dragi. Important este să nu purtăm aceste greutăți fără Dumnezeu. Crucea creștinului nu este doar suferința pe care o întâlnește, ci și felul în care alege să o poarte: cu răbdare, cu credință și cu nădejde.

      Poate că aici este una dintre cele mai importante lecții pentru noi: nu putem evita toate crucile vieții, dar putem învăța să le purtăm altfel. Când apare o problemă în familie, primul nostru gând este uneori să căutăm vinovatul. Când cineva ne rănește, vrem să răspundem. Când lucrurile nu ies cum dorim, ne pierdem repede răbdarea. Crucea ne învață un alt drum. Ne învață să ne oprim, să ne rugăm și să nu luăm decizii importante doar din supărare. Ne învață să iertăm, chiar dacă iertarea nu este ușoară. Ne învață să acceptăm că unele lucruri nu se rezolvă imediat. Poate avem un copil care s-a îndepărtat de familie sau de Biserică. Poate există o ceartă veche între frați. Poate doi soți trăiesc împreună, dar sufletele lor s-au îndepărtat. În astfel de situații, Crucea ne spune să nu renunțăm prea repede. Să ne rugăm, să avem răbdare și să facem noi primul pas atunci când este nevoie. Uneori un singur cuvânt spus cu blândețe poate deschide o ușă care părea închisă de ani de zile. Alteori trebuie să așteptăm. Dar și așteptarea, atunci când este însoțită de rugăciune, poate deveni o formă de credință.

      Pentru noi, cei care trăim departe de țară, Evanghelia acestei duminici poate fi legată și de felul în care ne trăim credința într-o societate diferită. Avem multe responsabilități. Muncim, avem copii, avem case, facturi și probleme de rezolvat. Alergăm de dimineață până seara și, uneori, spunem că nu mai avem timp pentru nimic. Dar sufletul nu poate fi lăsat mereu la urmă. Putem să avem grijă de casă, de serviciu și de viitorul copiilor, dar trebuie să avem grijă și de ceea ce rămâne în noi după ce toate acestea trec. Biserica ne oferă tocmai acest loc de oprire. Aici ne adunăm gândurile, ne mărturisim păcatele, primim iertare și ne hrănim sufletește. Iar pentru copiii noștri este important să vadă că Biserica face parte din viața familiei, nu doar din copilăria părinților. Ei trebuie să înțeleagă de mici ce înseamnă rugăciunea, Sfânta Liturghie, Crucea și respectul pentru cele sfinte. Dacă îi ducem la biserică doar când avem timp, există riscul ca Dumnezeu să rămână și pentru ei ceva secundar. Dar dacă Îl așezăm în viața familiei, credința poate deveni o rădăcină puternică.

      Nicodim vine la Hristos cu întrebări, iar această întâlnire îl pune în fața unei schimbări. Nu știm cât a înțeles din prima ceea ce i-a spus Mântuitorul, dar știm că mai târziu îl vedem apărându-L pe Iisus și, după răstignire, participând la îngroparea Lui. Așadar, întâlnirea de noapte nu a fost fără urmări. Ceva s-a schimbat în el. Și aceasta ne încurajează și pe noi. Uneori Dumnezeu lucrează în sufletul nostru încet. O predică, o rugăciune, o suferință, o întâlnire sau un cuvânt auzit la momentul potrivit pot deveni începutul unei schimbări. Nu trebuie să cerem de la noi perfecțiune imediată, ci sinceritate și hotărârea de a merge mai departe. Poate că astăzi trebuie să ne împăcăm cu cineva. Poate trebuie să ne întoarcem la spovedanie. Poate trebuie să ne facem timp pentru rugăciune sau să ne apropiem din nou de Sfânta Liturghie. Fiecare dintre noi știe ce are de schimbat. Important este să nu amânăm la nesfârșit. Viața trece repede, iar lucrurile pe care le lăsăm mereu pentru „mai târziu” pot ajunge să nu mai fie făcute niciodată.

      Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne cheamă, așadar, la o privire sinceră asupra vieții noastre. Nicodim a avut curajul să vină la Hristos cu întrebările lui. Noi avem curajul să venim cu ale noastre? Avem curajul să recunoaștem că trebuie să schimbăm ceva? Poate că cea mai importantă pregătire pentru sărbătoarea Sfintei Cruci nu este doar să privim Crucea, ci să înțelegem ce ne cere ea. Să fim mai răbdători, să iertăm, să ne rugăm, să ne apropiem de Biserică și să nu fugim de Dumnezeu atunci când trecem prin încercări. Să nu ne fie rușine să cerem ajutor și să nu ne fie teamă să o luăm de la început. Hristos îi spune lui Nicodim că trebuie să se nască din nou. Și noi putem începe din nou, chiar dacă am căzut de multe ori. Putem începe cu o rugăciune, cu o spovedanie, cu o împăcare, cu un gest de bunătate sau cu hotărârea de a ne întoarce la Dumnezeu. Iar când vom privi Sfânta Cruce, să nu vedem doar suferința, ci și drumul către Înviere. Să o purtăm cu credință, să o cinstim prin viața noastră și să nu uităm că, atunci când omul rămâne aproape de Hristos, nici cea mai grea cruce nu este lipsită de nădejde. 

Amin.