Pilda lucrătorilor răi

Duminica a XIII-a după Rusalii

Pilda lucrătorilor răi – Dumnezeu ne încredințează darurile Sale și așteaptă roadele iubirii

Evanghelia Duminicii a XIII-a după Rusalii este una dintre cele mai puternice pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. Deși vorbește despre o vie, despre un stăpân și despre niște lucrători, ea este, de fapt, o oglindă a vieții fiecăruia dintre noi. În această pildă descoperim cât de mult ne iubește Dumnezeu, câtă încredere are în oameni și cât de important este răspunsul pe care Îl dăm iubirii Sale.

Mântuitorul spune că un om a sădit o vie, a împrejmuit-o, a îngrijit-o cu multă grijă și apoi a încredințat-o unor lucrători. Când a venit vremea roadelor, a trimis slujitori să le primească, însă aceștia au fost bătuți, izgoniți și chiar uciși. În cele din urmă, stăpânul și-a trimis propriul fiu, gândindu-se că lucrătorii îl vor respecta. Dar aceștia au spus: „Acesta este moștenitorul. Să-l omorâm și moștenirea va fi a noastră.” Și l-au scos afară din vie și l-au ucis.

Prin această pildă, Domnul vorbea mai întâi despre poporul lui Israel, despre profeții trimiși de Dumnezeu și despre respingerea Fiului Său, Care avea să fie răstignit. Însă cuvintele Evangheliei nu rămân doar în trecut. Ele ajung până la noi și ne întreabă, cu blândețe, dar și cu seriozitate: ce facem noi cu darurile pe care Dumnezeu ni le-a încredințat?

Via din pildă poate fi văzută ca lumea întreagă, ca Biserica sau chiar ca propria noastră viață. Dumnezeu ne-a dăruit existența, sănătatea, familia, credința, timpul și toate binecuvântările pe care le avem. Nimic nu este doar meritul nostru. Tot ceea ce suntem și tot ceea ce avem sunt daruri primite din iubirea Lui. El ne-a oferit libertatea de a le folosi și așteaptă de la noi roade bune: iubire, credință, bunătate, milostenie și recunoștință.

Din nefericire, lucrătorii din Evanghelie au uitat cine este adevăratul stăpân al viei. Au început să se comporte ca și cum totul le-ar aparține. Aceasta este și una dintre cele mai mari ispite ale omului de astăzi. Ne obișnuim atât de mult cu binecuvântările primite, încât ajungem să credem că ni se cuvin. Spunem cu ușurință: „viața mea”, „casa mea”, „copiii mei”, „munca mea”, uitând că toate acestea sunt, de fapt, daruri pe care Dumnezeu ni le-a încredințat pentru o vreme. Suntem administratori, nu stăpâni. La sfârșitul vieții nu vom lua nimic cu noi, în afară de credința și faptele pe care le-am săvârșit.

Un lucru care impresionează în această pildă este răbdarea lui Dumnezeu. Stăpânul nu renunță după primul refuz. Trimite din nou slujitori, apoi alții și, în cele din urmă, pe propriul fiu. Așa lucrează și Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Nu Se grăbește să ne judece și nu încetează să ne cheme. Ne vorbește prin Sfânta Scriptură, prin slujbele Bisericii, prin cuvântul duhovnicului, prin familie, prin oamenii pe care îi întâlnim și chiar prin încercările vieții. Fiecare zi este o nouă dovadă a răbdării Sale și o nouă șansă de a ne întoarce la El.

Poate că ne întrebăm ce roade așteaptă Dumnezeu de la noi. Cu siguranță nu bogății sau realizări lumești. El caută o inimă smerită și iubitoare. Așteaptă să fim oameni ai rugăciunii, ai iertării și ai păcii. Se bucură atunci când întindem o mână celui aflat în nevoie, când ne împăcăm cu aproapele, când avem răbdare cu cei din jur și când Îl punem pe Hristos în centrul vieții noastre. Acestea sunt roadele pe care Dumnezeu le dorește și care dau adevăratul sens existenței noastre.

Evanghelia aceasta ne îndeamnă și să privim cu mai multă atenție la viața familiei noastre. Copiii nu sunt doar ai noștri, ci sunt suflete încredințate de Dumnezeu pentru a fi crescute în credință și iubire. Părinții și bunicii au misiunea de a le arăta, prin propriul exemplu, frumusețea vieții creștine. Cea mai mare moștenire pe care o putem lăsa generațiilor următoare nu este o avere, ci credința vie, dragostea pentru Dumnezeu și puterea de a face binele.

În același timp, pilda ne vorbește și despre comunitatea Bisericii. Parohia este și ea o vie a Domnului, iar fiecare dintre noi este chemat să fie un lucrător harnic. Unii cântă la strană, alții ajută la curățenie, alții pregătesc mesele de după slujbă, îi sprijină pe cei aflați în suferință sau se roagă în tăcere pentru ceilalți. Înaintea lui Dumnezeu nu există slujire mică sau neînsemnată. Fiecare gest făcut din dragoste are valoare și fiecare om care lucrează cu smerenie contribuie la creșterea viei Domnului.

La sfârșitul Evangheliei, Mântuitorul amintește cuvintele psalmistului: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului.” Această piatră este Hristos. El a fost respins, batjocorit și răstignit, însă prin Învierea Sa a devenit temelia mântuirii lumii. Și astăzi mulți încearcă să-și construiască viața fără Dumnezeu, dar adevărata pace și adevărata bucurie nu pot exista fără Hristos. El este temelia familiei, a Bisericii și a întregii noastre vieți.

Pilda lucrătorilor răi nu este o Evanghelie a deznădejdii, ci una a speranței. Dumnezeu încă ne oferă timp, încă ne cheamă și încă așteaptă roadele iubirii noastre. Niciodată nu este prea târziu să începem o viață mai aproape de El. Poate printr-o rugăciune spusă din inimă, printr-o spovedanie sinceră, prin iertarea unei persoane cu care suntem certați sau printr-o faptă bună făcută în taină. Dumnezeu nu caută oameni desăvârșiți, ci oameni care doresc cu adevărat să se schimbe.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm niciodată că tot ceea ce avem vine din mâna Sa. Să fim lucrători credincioși în via Domnului, să păstrăm vie credința în inimile noastre și să aducem roade bogate de iubire, bunătate și milostenie.

Astfel, atunci când va veni vremea întâlnirii cu El, vom putea auzi cu bucurie glasul Domnului: „Bine, slugă bună și credincioasă... intră în bucuria Domnului tău!” Amin.