Duminica a IX-a după Rusalii

Duminica a IX-a după Rusalii

Hristos vine către noi în mijlocul furtunii

În Duminica a IX-a după Rusalii, Sfânta Biserică ne pune înainte Evanghelia despre umblarea Mântuitorului Iisus Hristos pe mare și despre salvarea Sfântului Apostol Petru (Matei 14, 22-34). În aceeași zi îi cinstim și pe Sfinții Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice, cei care au apărat dreapta credință și au păstrat nealterată învățătura Bisericii.

Cele două momente se completează minunat. Evanghelia ne vorbește despre credința care biruiește frica, iar pomenirea Sfinților Părinți ne arată că aceeași credință trebuie păstrată curată și mărturisită cu statornicie.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune că, după înmulțirea celor cinci pâini și a celor doi pești, Mântuitorul i-a trimis pe ucenici cu corabia pe celălalt țărm al mării, iar El S-a retras singur în munte pentru rugăciune. Chiar și Fiul lui Dumnezeu ne oferă un exemplu de rugăciune, arătând că orice lucrare trebuie însoțită de comuniunea cu Tatăl Ceresc.

În timpul nopții, pe mare s-a stârnit o furtună puternică. Corabia era lovită de valuri, iar ucenicii se luptau din greu să înainteze. Erau pescari obișnuiți cu marea, însă de această dată puterile lor nu mai erau suficiente.

Nu seamănă aceasta cu viața noastră? De multe ori credem că putem rezolva totul prin propriile puteri. Avem planuri, muncim, ne străduim și ne punem încrederea în experiența noastră. Dar vin și momente în care apar necazuri pe care nu le putem controla: o boală, o pierdere, o problemă în familie, o dezamăgire sau o încercare care ne tulbură sufletul. Atunci înțelegem cât de limitate sunt puterile omenești.

În mijlocul furtunii, Hristos vine către ucenici umblând pe mare. La început ei se înspăimântă și cred că văd o nălucă. Însă Domnul le spune cu blândețe:

„Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!”

Aceste cuvinte au rămas peste veacuri și sunt adresate fiecăruia dintre noi. Dumnezeu nu promite că viața va fi lipsită de încercări, dar ne promite că nu vom fi niciodată singuri. El este alături de noi chiar și atunci când nu Îl vedem și când ni se pare că întârzie.

Sfântul Apostol Petru face atunci un gest de mare curaj. Îi spune Domnului:

„Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă.”

La cuvântul lui Hristos, Petru coboară din corabie și începe să meargă pe apă. Este o imagine extraordinară a credinței. Atâta vreme cât privește către Domnul, merge fără teamă. Dar în clipa în care își îndreaptă privirea spre vânt și spre valuri, începe să se scufunde.

De câte ori nu facem și noi același lucru? În loc să privim spre Dumnezeu, privim numai spre probleme. În loc să ne întărim prin rugăciune, ne lăsăm copleșiți de griji. Uităm că Dumnezeu este mai mare decât orice încercare.

În acea clipă, Petru rostește una dintre cele mai frumoase rugăciuni din Sfânta Scriptură:

„Doamne, scapă-mă!”

Nu este o rugăciune lungă. Nu are cuvinte alese. Dar vine dintr-o inimă sinceră. Iar Domnul îi întinde imediat mâna și îl ridică.

Aceasta este marea mângâiere a Evangheliei. Dumnezeu nu așteaptă să fim desăvârșiți pentru a ne ajuta. El ne cere doar să-L chemăm cu credință. De fiecare dată când omul se întoarce către Dumnezeu cu inimă smerită, primește ajutor și putere.

Nu întâmplător, înainte de această minune, Evanghelia vorbește despre rugăciunea Mântuitorului. Rugăciunea este cea care ne ține aproape de Dumnezeu și ne ajută să nu ne pierdem pacea sufletească.

Părinții Bisericii au recomandat de-a lungul veacurilor Rugăciunea lui Iisus:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Această rugăciune poate fi rostită în orice loc și în orice vreme. Ea liniștește sufletul, alungă tulburarea și ne amintește că nu suntem niciodată singuri. Mulți sfinți au numit-o respirația sufletului, pentru că prin ea omul rămâne neîncetat în prezența lui Dumnezeu.

În aceeași duminică îi pomenim pe Sfinții Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice. Ei au trăit în vremuri grele, când învățătura adevărată despre Hristos era atacată de multe erezii. Cu multă rugăciune, înțelepciune și jertfelnicie, au apărat credința apostolică și au lăsat Bisericii comoara pe care o mărturisim și astăzi prin Simbolul de Credință.

Dacă noi știm astăzi cine este Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, dacă ne rugăm în Biserica Ortodoxă și păstrăm aceeași credință a Apostolilor, aceasta se datorează și acestor mari păstori ai Bisericii care nu au făcut compromisuri atunci când era vorba despre adevăr.

Și noi suntem chemați să păstrăm această credință vie. Nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin felul în care trăim. O credință fără rugăciune se răcește. O credință fără iubire devine seacă. O credință fără fapte bune rămâne neroditoare.

Ca români ortodocși care trăim departe de țară, avem o responsabilitate și mai mare. Biserica devine pentru noi locul unde ne întâlnim cu Dumnezeu, unde ne păstrăm limba, tradițiile și valorile primite de la părinți și bunici. De aceea este important să venim la Sfânta Liturghie, să ne împărtășim, să ne rugăm împreună și să ne creștem copiii în credința ortodoxă.

Parohia este asemenea unei corăbii care înaintează pe marea acestei lumi. Uneori sunt valuri, alteori este liniște. Sunt și momente de încercare, de oboseală sau de nesiguranță. Însă dacă Hristos este în mijlocul nostru, nu avem de ce să ne temem. El conduce corabia Bisericii și ne îndreaptă pașii spre limanul mântuirii.

Să luăm aminte la învățătura acestei duminici. Atunci când vin încercările, să nu ne pierdem nădejdea. Atunci când ne este greu, să rostim cu credință: „Doamne, scapă-mă!”

Atunci când suntem tulburați, să spunem Rugăciunea lui Iisus și să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului:

„Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!”

Fie ca Dumnezeu să ne întărească pe toți în credință, să ne dăruiască pace sufletească și să ne ajute să rămânem statornici în dreapta credință, urmând pilda Sfinților Părinți pe care îi cinstim în această sfântă duminică.

Parohia Ortodoxă Română „Duminica Tomii” – Londra XII